Ma gandesc adesea la intrebarea asta. Ma gandesc uneori la antrenamentele grele cand tentatia de a ma opri e mare. Ma gandesc si in curse atunci cand e greu. Ma gandesc uneori si in momentele de liniste. Nu pot spune ca am un raspuns. Sau un singur raspuns.
Dupa half-ul de la X-Man Orardea am avut cea mai lunga perioada de febra musculara din cariera, cred. In plus, accidentarea de la picior s-a agravat. Concursul a fost sambata si doar miercuri am reusit sa ma deplasez cat de cat onorabil. Inca mai schiopatez la doua saptamani dupa eveniment. Mi-am facut radiografie la picior si am doua diagnostice diferite, unul dintre ele e fractura de stres. Inca nu stiu care e diagnosticul bun si toata treaba asta imi da peste cap planul pentru Ironman Vichy (la care cel mai probabil voi renunta, dar revin cu un post cand iau o decizie). Intamplator sau nu, am dat in perioada asta peste seria de filmulete Ali'i Drive pe youtube, serie pe care am mai vazut-o in trecut. Serie care e foarte buna chiar daca e veche. Mi-au ramas in minte vorbele lui Macca (Chris McCormack):
Zice omul asta acolo ca devenim dependenti de durere. Si mai zice el - intreaba orice atlet care a terminat ceva, fie el un Ironman sau un maraton, intreaba-l despre experienta imediat dupa finish. Si nu o sa-ti spuna ce fain s-a simtit ci o sa iti spuna fix despre momentele grele, despre momentul ala in care credea ca nu va termina cursa. Momentele astea ne definesc si de fapt asta cautam. Sa vedem cum reactionam in momentul ala si daca suntem capabli sa trecem dincolo de limite. Cred ca ii dau dreptate la partea asta.
コメント