Prietenul meu Andi mi-a propus sa facem un triatlon impreuna si cum el locuieste in Germania, in apropiere de Frankfurt, nu exista o optiune mai buna decat Wiesbaden. Mai ales ca e si campionat european. Oferta lui includea cazare, transport prin Germania plus o bicilceta imprumut. O oferta de nerefuzat.
Dupa Ironmanul de la Klagenfurt mi-am cam pierdut motivatia si mi-a fost destul de greu sa raman constant. Plus schimbarea radicala de cariera (am renuntat la confortul corporatiei si la aproape tot ce stiam din punct de vedere profesional pentru a incerca ceva complet nou - trainer si consultant in special in zona soft skills). Financiar schimbare asta a fost un mare pas inapoi si a pus multa presiune pe mine. Toate astea cumulate, cred eu, au avut un impact semnificativ.
Traseul de la Wiesbaden e mult mai greu decat ce facusem pana atunci, diferenta de nivel e comparabila cu IM Klagenfurt doar ca pe jumatate din distanta. In rest, zona superba, organizare impecabila (ca la Ironman) si in plus rolling wave start la inot - o experinta noua si faina pentru mine. (Concurentii se aliniaza la start in functie de timpulestimat de inot si startul se da in grupuri de cate 4 la interval de cateva secunde; in felulasta probabilitatea sa fii depasit sau sa depasesti scade)
Ca de obicei aveam un plan de acasa si anume 7 ore in total. La inot mi-am propus 50 de minute si mi-a iesit la fix. Tranzitia a fost fara prea mari probleme, apoi a urmat bicicleta. In prima jumatate chiar am suferit. Erau o catarare de 5 km, cea mai lunga catarare pe care o facusem pana atunci. La finalul ei m-am simtit complet terminat. La jumatatea distantei am facut rapid niste calcule si mi-am dat seama ca obiectivul meu de timp de 4ore nu mai e realist asa ca am decis sa o las mai moale si sa savurez restul concursului. Lucru pe care l-am si facut. Cu aproximativ 10 km inainte de final am realizat ca facusem o gresala. Tranzitia 2 era in alt loc decat tranzitia 1 (adica startul si finish-ul de la bicicleta era in locuri diferite) si in realitate in prima jumatate a curse am parcurs o mare parte din diferenta de nivel, deci jumatatea a doua era de fapt mai usoara. Am refacut calculele si am realizsat ca inca imi puteam atinge obiectivul de timp. M-am simtit incredibil de puternic in momentul ala. Urma o urcare destul de lunga apoi o coborare si am inceput sa trag cat de tare puteam. Cred ca asa multi ciclisti cat am depasit pe urcarea aia nu am depasit niciodata. Ma simteam invincibil. A urmat o coborare superba, imi venea sa chiui (si chiar am facut-o). Am atins atunci recordul meu personal de viteza din toate timpurile (65 km/h). Si am ajuns in tranzitie fix cum imi planificasem initial. Doar ca… in momntul in care am incercat sa ma dau jos de pe bicicleta am simtit crampe de sus pana jos la ambele picioare. Shit! Noroc ca erau volutari care preluau bicicltele. Mi-am recuperat repede sacul de tranzitie, usor m-am echipat de alergare si am iesit la pas din tranzitie. Parea ca sunt ok. Pana cand am incercat sa alerg. In momentul ala mi s-au blocat muschiii, undeva deasupra genunchiului. Efectiv a fost nevoie sa ma opresc. Am stat cateva secunde apoi am incercat sa merg. Publicul a fost fantastic. Nu stiu exact ce strigau la mine ca era in germana dar mi-au dat energie sa incep sa alerg. Am alergat 100-200m dupa care m-am blocat din nou si din nou am fost nevoit sa merg. Apoi din nou cu ajutorul publicului am alergat un pic. Si tot asa, efectiv m-am tarat pana la prima statie de alimentare. Acolo mi-am pus apa si gheata pe picioare si in in sfarsit am reusit sa alerg. In ritm de melc dar alergam. Apoi la fiecare 2 km ma opream sa pun gheata pe picioare. A fost cel mai lent semi maraton din cariera mea de triatlet, cred. La un moment dat ma gandeam ca e posibil sa nu ajug la finish in timp daca mai am probleme cu crampele. Dar publicul, atmosfera, au fost fantastice. Alergarea are 4 bucle. La bucla 3 m-am intalnit cu Nico. M-a ajutat enorm treaba asta. Mi-a zis ca Andi a terminat (ma asteptam la asta) dar e suparat ca nu i-a iesit nici lui timpul pe care si-l dorea.
Cu 2 km inainte de finish am realizat ca nu se mai poate intampla nimic. SI daca ma tarasc o sa il termin. M-a cuprins o senzatie pe care mi-e greu sa o descriu. Mi-au dat lacrimile, ma simteam exraordinar, si senzatia asta am avut-o pana cand am terminat. La finish m-a astepta Nico, si singurul lucru pe care am putut sa il spun a fost “nu pot sa vorbesc”. Simteam ca daca mai scot un cuvant o sa incep sa plang. Nu am avut senzatia asta niciodata, am auzit de oameni care plang de fericire dar mie nu mi s-a intamplat pana atunci (si senzatia asta o am si acum cand scriu asta si de fiecare data cand ma gandesc la cursa asta). Overall timpul a fost sub asteptari dar de fapt a fost corect pentru pregatirea pe care am avut-o.
In loc de concluzie:
Pentru mine, cu cat efortul, suferinta e mai mare, cu atat satisfactia la final e mai mare
Desi sunt un sportiv singuratic (din cauza orelor la care ma antrenez) senzatia de a avea un prieten aproape, in cursa sau la antrenament e foarte faina.
Andi a fost si ramane pentru mine o om extraordinar. Nu doar pentru tot suportul logistic de la Wiesbaden dar pentru toate conversatiile si ineractiunile pe care le-am avut de-a lungul timpului
Din pacate edita aia a fost ultima de la Wiesbaden - motivul a fost ca lacul nu mai permitea gasirea unui traseu rezonabil
Comments