Primul maraton e intotdeauna o experienta coplesitoare. Am ajuns in Budapesta impreuna cu echipa de suport si dupa ce ne-am cazat, am plecat rapid spre zona de inregistrare. Lucrurile acolo au mers rapid si simplu, m-am inregistrat, am ridicat kitul. Cei care eram la prima experienta de genul asta am primit un “BIB” suplimentar pe care scria ceva de genul - asta e primul meu maraton, in mai multe limbi si ideea era sa ni-l punem pe spate. Mi s-a parut interesanta ideea. Apoi o incursiune rapida pe la pasta party, o plimbare scurta prin imprejurimi, cina si intoarcerea la hotel.
Dimineata - trezire, mic dejun, nimic spectaculos. Am pornit pe jos spre start impreuna cu echipa si simteam cum emotiile incepeau sa creasca. Inca mai aveam o usoara durere de picior. Faptul ca organizatorii schimbasera ziua si ora de start a avut si avantaje in sensul ca dimineata era mai relaxata dar problema principala era ca se desfasura mai tarziu decat eram eu obisnuit.
Primii 14 km au mers foarte ok. La un moment dat ma intrebam la ce ajuta semnul ala de pe spate. Problema a fost ca era neasteptat de cald. Am incerca sa ma hidratez dar cu siguranta nu suficient. Dupa km 16 am simtit o scadere accentuata a energiei iar problemele serioase au inceput sa apara pe la km 27. Am avut crampe la ambele gambe atat de dureroase incat trebuia sa ma opresc din alergat dupa fiecare 800m. Practic mergema 200m la fiecare km. La un moment dat m-a ajuns din spate un individ care am inceput sa ma incurajeze. In ungureste. Omul avea un entuziasm incredibil, efectiv striga la mine. L-am rugat sa treaca pe engleza si am alergat impreuna vreo 2-3 km. Efectiv m-a resuscitat. Am inteles in sfarsit beneficiul semnului de pe spate. Apoi a plecat sa incurajeze alti nefericiti. Dupa cativa km problemele au aparut din nou si din nou am fost salvat de un coleg de suferinta. De data asta, cel care ma incuraja alerga cu un copil. Candva la km 40 am realizat ca nu se mai poate intampla nimic, ca de acolo si daca ma tarasc ajung la finish, moment in care am fost cuprins de o stare incredibila. Efectiv in venea sa plang de fericire. A fost o stare extrem de greu de controlat. Nici macar trecera peste linia de sosire nu a avut efectul asta. In final am termina in 4:46 un timp nu foarte bun nici macar prentru standardele mele, dar eram fericit.
M-am reintalnit cu echipa de suport si am trecut la evaluarea pagubelor. Aveam besici atat de mari la picioare ca nu am reusit sa ma mai incalt asa ca cele 20 de minute de mers pe jos pana la hotel le-am parcurs descult. Dar cu medalia la gat. Cu toate ca oamenii se uitau ciudat la mine, simteam o stare de mandrie pe care nu o mai simtisem pana atunci.
Concluzii:
terminarea unui maraton e o experienta incredibila; finalizarea oricarui obiectiv de o asemenea amploare e incredibila.
distanta acumulata anterior conteaza
sustinerea publicului, concurentilor, echipei de suport, fanilor etc are un efect impresionant
nutritia si hidratarea sunt elemente cheie in sportul de anduranta. Nu trebuie neglijate
コメント