Ocazional mai citesc cate un articol de pe 220triathlon. Sunt multe articole interesante acolo, sunt altele care mi se par slabe, dar e o serie de articole auto-ironice care mi se par pur si simplu geniale. Nu vrea sa dau aici neaparat link-uri care toate dar e cel putin unul care m-a pus pe ganduri. Toate articolele astea au un adevar in spate, un adevar nu neaparat usor de digerat pentu noi triatletii despre lucrurile pe care le facem, pe care le simtim sau despre ce se intampla in jurul nostru. Dar sunt prezentate intr-o forma atat de faina incat nu ai cum sa nu te distrezi citindu-le. Articolul la care fac referire il gasesti aici. Iti recomad sa il citesi mai intai si apoi, daca mai ai chef, sa revii aici unde incerc sa il analizez un pic. Nu e teme, nimic pretentios. Gata? sa incepem atunci.
Scriam acum ceva vreme cateva ganduri legat de ce ar presupune sa te apuci de triatlon. Am scris acolo ca e un angajament serios care va pune multa presiune atat pe sportiv cat si pe cei din jur. Dar cred ca nu am elaborat foarte mult subiectul familiei. Dincolo de toate aspectele funny din articolul la care fac referire, pentru mine personal sprijinul familiei a fost esential. E foarte clar ca nu as fi putut face toate astea fara sprijinul lor. Cred ca nu e neaparat palpitant, interesant sau amuzant ca programul de familie sa se invarta in jurul programului meu de antrenament, ca vacantele sa fie int-un fel sau altul legate de programul competitional. Nu e neaparat fain sa ma astepte ore in sir in weekend sa ma intorc de la turele lungi de alergare sau bicicleta sau sa imi suporte toanele in saptamana de dinaintea concursului. Si cu toate astea o fac :).
Nu mi-am propus asta dar intamplarera face sa scriu postul asta fix in perioada in care americanii sarbatoresc Thanksgiving. Iata, nu bun motiv pentru mine sa fiu recunoscator.
Comments